Country Written in FireȚinutul scris în foc

Curatorial note. This essay steps back from any single object to the ground beneath the whole Australian collection: the continent itself, and the fire that shaped it. It draws on three books — Bill Gammage’s The Biggest Estate on Earth (2011), Deborah Bird Rose’s Nourishing Terrains (1996) and Victor Steffensen’s Fire Country (2020). It reads Aboriginal fire-knowledge through Mircea Eliade’s history of religions, and it closes on a Romanian witness to the 2019–2020 fires. Where it interprets, it marks interpretation as interpretation. Presented bilingually; use the language selector above for the Romanian edition.Notă curatorială. Acest eseu se retrage de la orice obiect anume spre pământul de sub întreaga colecție australiană: continentul însuși și focul care l-a modelat. Se sprijină pe trei cărți — The Biggest Estate on Earth (2011) de Bill Gammage, Nourishing Terrains (1996) de Deborah Bird Rose și Fire Country (2020) de Victor Steffensen. Citește cunoașterea aborigenă a focului prin istoria religiilor a lui Mircea Eliade și se încheie cu un martor român al incendiilor din 2019–2020. Acolo unde interpretează, marchează interpretarea ca interpretare. Prezentat bilingv; folosiți selectorul de limbă de mai sus pentru ediția în română.

To Western eyes arriving in 1788, the country looked like a gentleman’s park — open grassy woodland, clear of undergrowth, trees spaced as if by design, game gathering at the edges. It was by design. What the newcomers took for untouched wilderness was one of the most carefully managed landscapes on earth, and the tool that made it was fire.

Pentru ochii occidentali sosiți în 1788, ținutul părea un parc seniorial — pădure ierboasă deschisă, curată de subarboret, copaci distanțați parcă anume, vânat adunându-se la margini. Chiar era anume. Ceea ce noii-veniți au luat drept sălbăticie neatinsă era unul dintre cele mai atent gospodărite peisaje de pe pământ, iar unealta care îl făcuse era focul.

I. The biggest estateI. Cel mai mare domeniu

In The Biggest Estate on Earth, the historian Bill Gammage assembles settler paintings, diaries and survey records into a single argument: that pre-1788 Australia was actively made — a continent-wide estate held in common and worked, above all, with fire. Aboriginal people practised what the archaeologist Rhys Jones named “firestick farming”: cool, patchwork, seasonal burns that kept fuel low, drew fresh growth and game, and opened the land into deliberate templates. The park the British admired was an artefact. And when that management was broken by dispossession, the fuel it had held in check began, year by year, to accumulate — laying the ground, quite literally, for catastrophe.

În The Biggest Estate on Earth, istoricul Bill Gammage adună picturi, jurnale și înregistrări de cadastru ale coloniștilor într-un singur argument: că Australia de dinainte de 1788 era făcută în mod activ — un domeniu întins pe tot continentul, ținut în comun și lucrat, mai presus de toate, cu foc. Aborigenii practicau ceea ce arheologul Rhys Jones a numit „firestick farming” (agricultura cu tăciunele): arderi reci, în petice, sezoniere, care țineau combustibilul scăzut, atrăgeau creșterea proaspătă și vânatul și deschideau pământul în tipare deliberate. Parcul admirat de britanici era un artefact. Iar când această gospodărire a fost frântă de deposedare, combustibilul pe care îl ținuse în frâu a început, an de an, să se adune — pregătind, la propriu, terenul catastrofei.

II. Nourishing terrainsII. Ținuturi hrănitoare

If Gammage shows the how, Deborah Bird Rose gives the why. In Nourishing Terrains she sets out an Aboriginal philosophy of “country”: not scenery, not real estate, but a living, sentient partner that must be cared for and that cares in return. Country is nourishing when it is tended and dangerous when it is abandoned. In this grammar the word “wild” inverts its European romance: wild land is not pristine but neglected — land that has been let go, whose people have been prevented from doing their work. Fire, rightly used, is one of the central ways country is kept nourishing.

Dacă Gammage arată cum-ul, Deborah Bird Rose dă de ce-ul. În Nourishing Terrains ea expune o filozofie aborigenă a „ținutului” (country): nu peisaj, nu proprietate, ci un partener viu, simțitor, care trebuie îngrijit și care, la rândul lui, îngrijește. Ținutul este hrănitor când este îngrijit și primejdios când este părăsit. În această gramatică, cuvântul „sălbatic” își răstoarnă romantismul european: pământul sălbatic nu este neatins, ci neglijat — pământ lăsat de izbeliște, ai cărui oameni au fost împiedicați să-și facă lucrarea. Focul, folosit cum se cuvine, este una dintre căile centrale prin care ținutul este ținut hrănitor.

III. Fire countryIII. Ținutul focului

Victor Steffensen’s Fire Country carries the knowledge out of the archive and back onto the land. Trained by elders in Cape York, Steffensen describes cultural burning as a craft read directly from the ground: “cool” fires, lit at the right time in the right place, that move slowly and leave the canopy and the animals unharmed. Right fire heals country; wrong fire — or no fire at all — harms it. His book is both memoir and manifesto for returning Indigenous fire practice to the centre of how the continent is managed, so that burning is once again an act of care rather than an emergency.

Cartea Fire Country a lui Victor Steffensen scoate cunoașterea din arhivă și o readuce pe pământ. Format de bătrânii din Cape York, Steffensen descrie arderea culturală drept un meșteșug citit direct de pe teren: focuri „reci”, aprinse la timpul potrivit, în locul potrivit, care înaintează încet și lasă neatinse coronamentul și animalele. Focul potrivit vindecă ținutul; focul nepotrivit — ori lipsa oricărui foc — îl vatămă. Cartea sa este deopotrivă memorii și manifest pentru readucerea practicii indigene a focului în centrul gospodăririi continentului, astfel încât arderea să fie din nou un act de grijă, nu o urgență.

IV. The great blazeIV. Marele incendiu

The 2019–2020 “Black Summer” was the argument made visible. Some nineteen million hectares burned; an estimated three billion animals were killed or displaced; the sky over the south-east turned orange at noon. For weeks Canberra breathed the worst air of any capital on earth, its people masked against a smoke that seeped, as one account put it, into every corner of the house. Two centuries of unmanaged fuel had met a heating climate, and the estate that had once been tended by careful fire burned in a single uncontrollable one.

„Vara Neagră” din 2019–2020 a fost argumentul făcut vizibil. Au ars vreo nouăsprezece milioane de hectare; se estimează că trei miliarde de animale au fost ucise ori strămutate; cerul din sud-est s-a făcut portocaliu la amiază. Săptămâni la rând, Canberra a respirat cel mai rău aer dintre toate capitalele lumii, oamenii ei purtând măști împotriva unui fum care se strecura, cum spunea o mărturie, în fiecare ungher al casei. Două secole de combustibil negospodărit întâlniseră un climat în încălzire, iar domeniul cândva îngrijit cu foc atent ardea acum într-unul singur, de nestăpânit.

Here the collection’s own story intersects the fire. The PacificaRomania works were first exhibited at the Embassy of Romania in Canberra across 2019–2020 — its Aboriginal paintings on the wall exactly as the capital filled with smoke. The testimony of Romania’s ambassador, Nineta Bărbulescu, from those weeks, reported in Libertatea, reads like a dispatch from an ending world: one cannot breathe without a mask, the alert is at its maximum, the eyes sting, and the smoke is in every corner of the house. It is a European witness to a very old Australian question — what happens when the estate is no longer tended — and a reminder that the paintings in this collection hang, finally, over burnt and burning ground.

Aici propria poveste a colecției se intersectează cu focul. Lucrările PacificaRomania au fost expuse pentru prima dată la Ambasada României la Canberra, de-a lungul anilor 2019–2020 — picturile ei aborigene pe perete tocmai când capitala se umplea de fum. Mărturia ambasadoarei României, Nineta Bărbulescu, din acele săptămâni, relatată în Libertatea, se citește ca o depeșă dintr-o lume care se sfârșește: nu se respiră fără mască, alerta este maximă, ustură ochii, iar fumul este în fiecare ungher al casei. Este un martor european al unei întrebări australiene foarte vechi — ce se întâmplă când domeniul nu mai este îngrijit — și o amintire că picturile din această colecție atârnă, la urma urmei, deasupra unui pământ ars și arzând.

V. The mastery of fireV. Stăpânirea focului

For Mircea Eliade, fire is never merely destructive. The mastery of fire marks the shaman and the smith; fire purifies; and in cosmogonic myth the world is periodically consumed and remade — the eternal return. Read through Eliade, Aboriginal cultural burning is not apocalypse but renewal: a small, deliberate death of the old growth that calls the new, a rite that keeps the world in being. The firestick becomes a ritual instrument and country a cosmos sustained by the right performance of fire. The Black Summer was the other face of the same power — fire unmastered, regeneration turned to ruin — and it is precisely Eliade’s distinction between sacred, ordered fire and profane, formless conflagration that lets us see the difference not as a matter of scale but of care.

Pentru Mircea Eliade, focul nu este niciodată doar distrugător. Stăpânirea focului îl însemnează pe șaman și pe fierar; focul purifică; iar în mitul cosmogonic, lumea este periodic mistuită și refăcută — eterna reîntoarcere. Citită prin Eliade, arderea culturală aborigenă nu este apocalipsă, ci reînnoire: o mică moarte deliberată a vegetației vechi care cheamă noul, un rit ce ține lumea în ființă. Tăciunele devine un instrument ritual, iar ținutul un cosmos susținut de performarea corectă a focului. Vara Neagră a fost cealaltă față a aceleiași puteri — foc nestăpânit, regenerare prefăcută în ruină — și tocmai distincția lui Eliade între focul sacru, ordonat, și conflagrația profană, informă, ne îngăduie să vedem diferența nu ca pe una de scară, ci de grijă.

ConclusionConcluzie

The Australian works in this collection hang, in the end, over burnt and burning ground. To read their maps of country is to read a landscape made by fire and undone by its withdrawal. The lesson the biggest estate teaches — that some worlds live only if they are tended, and that neglect is its own kind of violence — is not Australia’s alone. It travels, on the smoke, as far as a Romanian embassy in a smoke-filled capital, and as far as anyone who has ever mistaken a made thing for a wild one.

Lucrările australiene din această colecție atârnă, în cele din urmă, deasupra unui pământ ars și arzând. A le citi hărțile ținutului înseamnă a citi un peisaj făcut de foc și desfăcut de retragerea lui. Lecția pe care o predă cel mai mare domeniu — că unele lumi trăiesc doar dacă sunt îngrijite și că neglijența este propriul ei fel de violență — nu este doar a Australiei. Ea călătorește, pe fum, până la o ambasadă românească într-o capitală înecată în fum și până la oricine a confundat vreodată un lucru făcut cu unul sălbatic.